Suflet stins

Se mai auzea pe fundal doar un sunet timid de chitară. În scrumieră zăcea tristă o țigară. Stinsă. De aseară. Vântul bătea aiurit în fereastră. Era dimineață… pentru a mia oară. 
Stătea ghemuită pe fotoliu privind în gol. Apoi pe fereastră, apoi la o ramă la fel de goală, apoi la patul la fel de gol, apoi la ușă; mereu închisă. Cu lacăte de fier dar cu speranța prinsă. Zăcea săraca și ea; ca și dorința aia de a te mai vedea. 

Focul încă mai ardea mocnit, paharul pe masă neclintit. Ar fi vrut să se ridice și să spargă ceva. O cană, o vază, o sticlă… pe ea.  

Ar fi vrut… 

Se mai auzeau zgomote de afară. Tresărea mereu sperând c-o să apară. Pierduse noțiunea timpului, pierduse pariul cu ea, pierduse… huh, se pierduse pe sine. Și asta o durea. 

Își simțea sufletul ușor împovărat. De lucruri nespuse, de imagini neșterse, de păcat. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s