jurnal de revistă. 2


Era în clasa unșpea, singura tipă mai mare decât mine pe care o știam.
”Eu fac voluntariat la clubu ăsta, e super fain, crede-mă!” A dus lupte de convingere cu mine, trăiam într-o bulă a mea și nu eram dispusă să ies doar de dragul de a face și altceva în afară de teme și citit. Căci da, iubesc cărțile.
”Merg doar să văd cum e.” a răspuns fraiera de mine într-un fel. Într-un mare fel.

Coordonatoarea, profesoară de religie, era de o blândețe și un calm cum nu mai văzusem. Ne-a explicat în cele mai simple cuvinte că ce urmează noi să facem va aduce zâmbete pe fețele multor oameni – înțelegeam și nu prea – dar că trebuie să muncim și să fim uniți.
”Atâta timp cât nu trebuie să vorbesc e perfect.” – mi-am spus eu, tot timid, în gând.
Abia îndrăzneam să privesc în jur să-mi văd colegii; oricum nu intenționam să rămân.

– Vom face câteva joculețe pentru a ne cunoaște și pentru a afla lucruri unii despre alții. Dar până atunci, azi cred că e de ajuns să vă prezentați și să îmi spuneți ce pasiuni aveți, ce vă place să faceți.
Am înghițit în sec. Mă gândeam să scriu și să-i las pe ei să citească și să creadă ce vor despre mine, oricum eram o fricoasă sensibilă și m-ar fi afectat.
Dar am vorbit.
– Mă numesc Dolinschi Ștefana Cătălina, prietenii îmi spun Ștefi și sunt în clasa a IX-a F. Îmi place foarte mult să dansez și să scriu.
– Cum îți petreci timpul liber?
– Mă plimb, citesc, scriu sau dansez.
– Phew, nu a fost așa de greu. Și era abia începutul.

Mi s-a părut însă că timpul trecuse greu dar frumos. Chiar frumos. Îmi plăcuse ceva la tot ce trăisem în încăperea aia timp de o oră. Am auzit alți oameni vorbind, am aflat că nu doar mie îmi e teamă să vorbesc, să spun ce simt.
M-am hotărât să mă înscriu.
Iar viața mea avea să se schimbe în acea zi de vineri. Toamna, vineri.
Dar asta aveam să aflu câțiva ani mai târziu.

Stăteam însă la fel de tăcută în restul timpului meu. Eram de acord cu orice zicea oricine doar pentru că nu voiam să îmi dau cu părerea. Și nu fusesem mereu așa.
Am o încăpățânare în mine de aș putea muta munții din loc însă eram comodă. Comodă în sensul că trezindu-mă înconjurată de atâția oameni noi am avut un șoc interior și mi-am redus părerile la tăcere.
Visam însă să scriu o carte într-o bună zi, să mă apuc de dans, să fac oameni fericiți. Nu știam cum să fac astea.
Mă simțeam neputiincioasă în fața propriilor vise.
Și durea.

… Va urma
14429161_1078208768893157_316270492_n

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s